Cea care înşală - şi o face cu toată dedicarea, cu tot ce presupune procesul, de la remuşcări, la sfâşieri interioare, la dileme şi nopţi nedormite, îndepărtări şi reveniri- rămâne o imorală. Imoralitatea ei are însă o aureolă de demnitate, impune un respect distant, pentru că se consumă în interiorul triunghiului amoros şi nu se lasă bruscată de privirile intruzive dinafară.
Cea care înşală n-o să fie niciodată pe deplin fericită- nici dimineaţa când işi maschează cearcănele, nici seara, căci simte mereu altă textură a cearşafului sub greutatea păcatului. Dar e infinit mai câştigată în bucăţi de fericire, faţă de cele care se complac în rutină sau în iubiri ce s-au stins. E de apreciat, pentru că prin dăruirea ei multiplă, rămâne o temerară căutătoare de fericire întreagă, la care noi, ceilalţi, uităm şi să mai sperăm.
Cea care înşală cu adevărat se dedublează până la schizoidie. E în stare să blameze amorurile clandestine, să le înfiereze pe metrese şi pe distrugătoarele de căsnicii, pentru a se bloca atunci când amantul îi aminteşte că şi ea se află în aceeaşi situaţie. “Cu tine e altceva” va replica, întotdeauna , scurt, de teamă să nu-şi amestece realităţile.
Cea care înşală e terfelită de dialectica “ori-ori-ului” şi pentru sfărâmarea ei interioară merită iertare, merită clemenţă, merită o reverenţă deferentă. Dar nu mai merită şi nu mai are cum să fie vreodată iubită. Nu din prejudecată, nu ca o răzbunare împotriva imoralităţii. Ci pentru că prin alegerea de a înşela îşi volumizează personalitatea, se virilizează prin curaj şi devine intimidantă. Poate fi admirată- aşa cum admiri o femeie de stat sau un geniu- dar nu iubită.
I se prelinge trădarea pe gene la fiecare clipire insinuantă şi-o recunoşti dintr-o mie. Felul hotărât în care stă picior peste picior, maniera de a vorbi în colţul gurii de parcă ar împărtăşi mereu mistere, te avertizează să te îndepărtezi, dacă vrei iubire.
P.S. ------Acum sper să înţelegi...------
P.S. ------Acum sper să înţelegi...------
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu