În copilarie, asta reţineam eu din filme....regia...adevărata magie care îmi placea – scena de amor...când o femeie stingea lumina şi devenea o umbră. Îşi pierdea caracteristicile materiei, dispărea, dar nu de tot!.. Imaginea ei, înainte ca lumina să se stingă, încă îmi domina mintea în duet sau în duel cu încercarea de a mi-o imagina dezbrăcată în timp ce vedeam cum zbura, de pe ea, tot sub formă de umbre, cămaşa, fusta, un ciorap, al doilea...
Dispariţia ei îmi convenea... Era o dorinţă a ceea ce aveam să simt mai ales în adolescență, când după ce mă culcam cu o femeie, aş fi vrut ca ea să iasă iute de pe scenă...Oricare ar fi fost ea... Când am mai crescut şi am devenit atent, am realizat că și umbrele astea nu se dezbracă toate la fel... Femeile care se ştiu iubite o fac lent, cu desfătare. Pe când amantele îşi dau jos hainele atât de rapid încât pierd un moment extraordinar - foșnetul acela unic al alunecării chilotului de pe coapsă...Este un sunet ce nu poate fi comparat cu nimic...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu